sâmbătă, 26 august 2017

Ai promis.


Intr-o marti, 4 ale lunii, mi-am pus sufletul in bratele tale intr-o gara, atunci cand bratele mele te-au cuprins atat de perfect pentru prima data. Te-am ales pe tine sa ai grija de el, si sa nu il sfarami mai mult de cat o facuse viata pana sa te intalnesc. Ochii mei te-au privit, si sperau sa nu cunoasca niciodata tristetea datorata tie. 
A trecut timpul, zile, saptamani, si ai inceput sa jonglezi cu sufletul meu facand acrobatii dureroase in el. Nu ti l-am oferit pentru a-l face vranjuri, era mai corect sa mi-l inapoiezi asa cum l-ai primit, daca nu aveai nevoie de el. Cu zambetul pe buze ti-ai batut joc de ceea ce am avut eu mai de pret: sufletul meu. 
Niciodata nu ai inteles cate a suportat pana sa il iei tu la  runde infinite de umilire. Niciodata nu ai inteles ca sufletul meu nu este gara unde l-ai primit, sa pleci si sa iesi din el, dupa bunul tau plac.
Niciodata nu ai inteles ca nu am nevoie de pretexte cu care m-ai umplut pana la refuz, aveam nevoie ca omul meu sa gaseasca solutii. 
Niciodata nu ai inteles ca ai fost singura persoana care a reusit sa ma calce pe gat, pana am simtit ca nu mai respir. 
Iar atunci cand am realizat ca totusi pot respira, a fost momentul in care am realizat ca nu pot trai la infinit iubind ceva ce nu a existat niciodata. 
Ai promis...ai promis ca viata nu este chiar asa cum o vad, si mi-ai demonstrat ca e mai rau decat atat. 
Ai promis ca merit altceva...si am crezut, lasandu-te sa ma dobori pana nu m-am mai putut ridica. 
Ai promis ca iubirea adevarata exista, si am primit doar iluzii. 
Ai promis...fara sa realizez ca la tine totul se rezuma la cuvinte, inclusiv iubirea. 

Ai promis ca-mi esti prezent si viitor. Si de fapt, nu mi-ai fost nimic, nici macar vis. 

Niciun comentariu: