duminică, 9 noiembrie 2014

Aberatii matinale.


Ora 7. Suna alarma disperata. Ma trezesc, ma gandesc pret de cateva momente daca am motiv sa ma trezesc, si constat cu o fericire somnoroasa ca am zi libera. Adorm, dar nu mult. Ma trezesc din nou, ma uit spre catel, ma privea cu bucuria unui copil a carui mama este in sfarsit acasa, cu el. Ma uit la el, si ma gandesc cum ar fi sa incerc sa imi adun toate amintitirle pe care le am? Sa-mi fac insumarea propriei vieti, o contabilitate a tot ce am trait.
Nu cred ca o sa pot face o remorare perfect de completa, am prea multe lacune memoriale, dar reusesc sa-mi dau seama de un lucru: doar regretele sunt vesnice, amintirile frumoase sunt uitate imediat, si reamintite doar pentru a fi transformate in regrete. In concluzie, cred ca viata este este redusa la un sir nesfarsit de regrete si viitoare regrete. Regret ca nu am facut un lucru, regret ca nu am facut altul, regret modul cum l-am facut, regret ca s-a intamplat ceva, regret ca nu a durat mai mult. Atat de multe regrete...
Ne chinuim prea mult sufletul in incercari disperate de recuperare a clipelor uitate devenite ulterior regrete, sau clipe de inchipuire purificare, petrecute in negare si lipsa de intelegere, egoism dus la paroxism
Cred ca mai am nevoie de cateva ore de somn, aberez. 



P.S: Nu credeam ca o sa-mi fie vreodata atat de greu sa scriu intr-un loc care candva imi apartinea. Locul asta devine unul din regretele mele. Pe curand, sau, pe niciodata.