vineri, 7 februarie 2014

Este trist.



Stau in pat legata la cap cu un fular, aratand ca o bunicuta amarata careia nu i-a venit pensia. Nu, nu sunt o bunicuta, sunt eu si otita. (va precizez acest lucru pentru ca este posibil sa-ncep sa aberez, otita este de vina.)

Da, deci stau si ma gandesc ca in decursul unei vieti, iti este dat sa intalnesti o sumedenie de oameni, cunostinte, prieteni, iubiti, iubite sau pur si simplu niste banali trecatori (de fapt fiecare om din viata noastra este un trecator). De fiecare persoana incerci sa te apropi atat cat iti permite sufletul, probabil el ne dicteaza cantitatea de afectiune pe care o putem oferi fiecarei persoane din viata noastra indiferent de rolul avut. Si se-ntampla sa facem din unele persoane o prioritate, sa inaltam un piedestal mai inalt cu trei metri deasupra cerului, special pentru ele. Le oferim stelele, luna si soarele de pe cerul nostru, le umplem sufletul cu iubire sau reprezentam motivul pentru care cineva rosteste primul ''Te iubesc!''
Intalnim oameni langa care incercam sa fim, daca nu fizic macar cu gandul. Oameni langa care stam indiferent de timp si spatiu, indiferent de noapte sau zi, indiferent de orice, dorind sa le golim sufletul de griji. Neglijam faptul ca ne lasam pe noi, ne neglijam nevoile...sau pur si simplu, ne uitam. 

Si ce este trist? Ca ne trezim intr-o zi sub un cer pe care nu mai exista soare (fiindca l-am oferit). Ne trezim sub o bolta fara stele si luna (deoarece le-am facut cadou). Ne trezim si constientizam ca ne este frig si teama. 
Nu sunt un om perfect, iar daca am afirmat asta vreodata, am facut-o din dorinta de a scapa de neputinta instalata in mine de catre oamenii care nu au stiut sa aprecieze ca le-am oferit daruri pe care le-au instalat pe cerul lor, cer sub care traiesc fericiti, sub care eu nu mai aveam loc. De cele mai multe ori dam de la noi, ne dam pe noi, uitand ca la randul nostru ar trebui sa primim ceva la schimb; macar un soare in suflet, cateva stele in ochi...si-o luna la picioare. Devenim uitare pentru oamenii carora le-am permis sa intre cu bocancii in albul vietii noastre, oameni pentru care ne-am golit de timp, suflet, zambete, lacrimi, sentimente. Oamenii carora le-am ascultat doleantele si isi aduc aminte de tine doar cand simt nevoia sa fie ascultati desi ei nu te vor asculta niciodata, sunt oamenii care nu vor cunoaste niciodata respectul fata de timpul carora le este oferit. Dupa ce esti stors, transformandu-te intr-o stafida umana, nimeni pentru care te-ai dat, nu isi va mai aminti de tine. Poate am inteles tarziu sau poate nu am stiut niciodata, dar fiecare om pe care l-ai avut in preajma, sub orice forma, sub orice rol, cred ca ar trebui apreciat chiar daca legaturile dintre oameni au intotdeauna un final. 
In drumul meu nu am stiut niciodata unde voi ajunge, dar am avut mereu un motiv intemeiat sa plec, nu am stiut niciodata ce voi gasi in drum, dar am stiut mereu ce caut. Poate am aflat tarziu ca oamenii sunt imprevizibili, si ca nu vei stii niciodata ce vei primi de la ei, dar stiu mereu ce am nevoie si ce merit.

Nimic nu este mai trist decat faptul ca oamenii din care tu ai facut o prioritate, ei aleg sa faca din tine o optiune.

 P.S: Daca sunt bine? Sunt în multe feluri. Sunt singura, sunt obosita, sunt trista, sunt fericita, sunt norocoasa, sunt ghinionista; sunt un milion de lucruri diferite in fiecare zi a saptamanii. 
Dar cred ca ''bine'' este unul dintre ele.



9 comentarii:

Brandusa spunea...

Imi doresc sa fii sanatoasa..sa treaca "boala" asta .

Nuante de gri spunea...

Multumesc! Va trece:)

Crestin Evanghelic spunea...

Daca ti-ai pierdut speranta si simti ca nu mai ai niciun rost, daca o boala sau o suparare te apasa si nu stii ce sa mai faci, nu dispera, prieten drag! Exista o speranta! E Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cauta-L pe El... http://www.caleamantuirii.blogspot.ro

Nuante de gri spunea...

Sa nu exageram totusi:)

IULISA spunea...

Se spune că timpul vindecă totul pentru că aduce uitare.
Uitarea e o minune. La fel şi iertarea. Sunt strâns legate şi dependente între ele.
O primavara insorita iti doresc !

Nuante de gri spunea...

Atunci ii multumesc timpului. O primavara frumoasa, de asemenea!

Roxana B. spunea...

Presupun ca ti-a trecut si nu mai esti bolnavioara :). Tristetea... asta nu se duce repede, dar daca te ajuta cu ceva, te invit la o cafea :P. Fac asa, o mica paranteza, si spun ca eram convinsa, acum cateva zile, ca weekendul asta va fi f deprimant. Insa am gasit aceeasi metoda, care ma ajuta de obicei: un vin (fara sa ma imbat, hahaha!), scris, citit, liniste, a 2a zi un ceai si gata, s-au dus sambata si duminica :D

Nuante de gri spunea...

:) Nu, nu mai sunt bolnava. Tristetea in general nu trece asa cu una, cu doua. Da, ar merge un pahar de vin rosu-dulce:)
Iti multumesc pentru invitatie, Rox! te pup.

Roxana B. spunea...

De fapt, ma pacalesc singura... nici vinul, nici altceva nu ajuta sa alungi tristetea :(