vineri, 21 februarie 2014

Delir.


Se intampla ca noi astia care scriem, sa avem parte de un moment al vietii, in care ne orientam toate cuvintele scrise sau nescrise, catre o singura persoana. Facem din acea persoana muza cuvintelor si trailor, uitand de propria persoana. Uitand ca despre tine ai putea uita sa scrii. Si faci din propriul blog sau oricare pagina unde scrii, un catalog al iubirii sau nu numai. Eu cam asta fac de aproape trei anisori, tind catre o singura persoana atunci cand scriu. Am stat noaptea trecuta si am recitit postari din ultimii ani, am scris atat de multe despre tine si cu siguranta nu am ramas fara cuvinte, inca mai am resurse pentru ca mereu mi-a placut sa te scriu, chiar daca uneori o faceam intr-un mod banal. (Mi-a spus cineva in timp ce-mi citea blogul: ''Ai iubit mult in Mai 2011'')  Si observ ca ai fost in toate cuvintele, ai fost peste tot, le-ai indreptat doar catre tine, le-ai facut sa fie doar despre tine.  Si  acum cand nu-mi mai esti, probabil nu mi-ai fost niciodata, am constatat ca am obosit sa scriu despre iubire, am obosit sa scriu despre un mort. 

Imi educ ratiunea sa nu isi mai aminteasca, dar cuvintele ma tradeaza si orice scriu devine despre tine. Mi-am impus de multe ori sa-mi reduc cuvintele la mutenie. Mi-am impus sa ma dezbrac de tot ce insemni tu, si sa-mi readuc cuvintele la viata, sa renasca din neant si sa exprime frumusete si optimism, realitati nu inexistente inchipuite. Fara sa vreau, orice scriu este despre tine, desi incerc sa le dau alt sens, le aranjez altfel, le gandesc departe de tine, inclin literele, scriu cuvintele de la stanga la dreapta, doar sa-mi fie gandul departe de tine. Te-am iubit in cuvinte, te-am urat in cuvinte, te-am denigrat in cuvinte, te-am trecut prin toate starile in cuvinte. Ma gandesc atunci cand scriu, la orice altceva, dar parca nimic nu are sens. Cuvintele mele mereu te-au iubit si mereu te-au exprimat pe tine. Nu imi voi degrada niciodata sufletul urand pe cineva cum la fel nu voi regreta niciun moment petrecut langa cineva, acel moment la timpul lui, insemna totul.

Inca esti tu, tu in orice, tu in orice persoana dar in niciuna nu te aflu, si desi atunci cand ai plecat nu ai luat doar viata din mine, ci si sensul cuvintelor mele, trebuie sa inteleg ca insemn mai mult decat urmele tale din mine. 

Atentie se inchid usile.


marți, 18 februarie 2014

Adam si Eva.





Nu, nu voi scrie despre carte in speta. Stiam ca, cartea mi-a fost daruita impreuna cu un mesaj, il cautam, si l-am gasit:

''....Aidoma cartii ,,Adam si Eva'', pe care ti-o daruiesc alaturi de inima mea, suntem noi. Intr-o alta viata anterioara, tu ai fost Eva mea, iar eu al tau Adam. Astazi tu esti Adam al meu, iar eu sunt Eva a ta... Iti multumesc pentru ca ma lasi sa te iubesc...''  04.06.2011.

Mesajul este mai complex, mai credibil (la vremea lui), insa paradoxal, sub acest mesaj am gasit un alt biletel:  ''Puterea se aseaza in interiorul fiecarui om si al fiecarui lucru.'' 

Probabil inca de pe atunci, intr-un mod subtil, imi spuneai ca voi avea nevoie de putere. Insa in acelasi timp, noi oamenii, avem novoie de cuvinte care sa ne reaminteasca motivul suprem pentru care ridicam capul de pe perna dimineata. Avem nevoie de oameni plapanzi din miez de soare, oameni sinceri si luminosi pe care sa ii ai, sa ii iubesti fara a cere Universului nimic la schimb. Avem nevoie de putin ca sa facem mult.
Eu am avut nevoie de putere pentru a intelege ca inceputul nu s-a sfarsit la mine.

Adam si Eva mi-a readus aminte, cate zile de ieri mai sunt inca in mine.


vineri, 7 februarie 2014

Este trist.



Stau in pat legata la cap cu un fular, aratand ca o bunicuta amarata careia nu i-a venit pensia. Nu, nu sunt o bunicuta, sunt eu si otita. (va precizez acest lucru pentru ca este posibil sa-ncep sa aberez, otita este de vina.)

Da, deci stau si ma gandesc ca in decursul unei vieti, iti este dat sa intalnesti o sumedenie de oameni, cunostinte, prieteni, iubiti, iubite sau pur si simplu niste banali trecatori (de fapt fiecare om din viata noastra este un trecator). De fiecare persoana incerci sa te apropi atat cat iti permite sufletul, probabil el ne dicteaza cantitatea de afectiune pe care o putem oferi fiecarei persoane din viata noastra indiferent de rolul avut. Si se-ntampla sa facem din unele persoane o prioritate, sa inaltam un piedestal mai inalt cu trei metri deasupra cerului, special pentru ele. Le oferim stelele, luna si soarele de pe cerul nostru, le umplem sufletul cu iubire sau reprezentam motivul pentru care cineva rosteste primul ''Te iubesc!''
Intalnim oameni langa care incercam sa fim, daca nu fizic macar cu gandul. Oameni langa care stam indiferent de timp si spatiu, indiferent de noapte sau zi, indiferent de orice, dorind sa le golim sufletul de griji. Neglijam faptul ca ne lasam pe noi, ne neglijam nevoile...sau pur si simplu, ne uitam. 

Si ce este trist? Ca ne trezim intr-o zi sub un cer pe care nu mai exista soare (fiindca l-am oferit). Ne trezim sub o bolta fara stele si luna (deoarece le-am facut cadou). Ne trezim si constientizam ca ne este frig si teama. 
Nu sunt un om perfect, iar daca am afirmat asta vreodata, am facut-o din dorinta de a scapa de neputinta instalata in mine de catre oamenii care nu au stiut sa aprecieze ca le-am oferit daruri pe care le-au instalat pe cerul lor, cer sub care traiesc fericiti, sub care eu nu mai aveam loc. De cele mai multe ori dam de la noi, ne dam pe noi, uitand ca la randul nostru ar trebui sa primim ceva la schimb; macar un soare in suflet, cateva stele in ochi...si-o luna la picioare. Devenim uitare pentru oamenii carora le-am permis sa intre cu bocancii in albul vietii noastre, oameni pentru care ne-am golit de timp, suflet, zambete, lacrimi, sentimente. Oamenii carora le-am ascultat doleantele si isi aduc aminte de tine doar cand simt nevoia sa fie ascultati desi ei nu te vor asculta niciodata, sunt oamenii care nu vor cunoaste niciodata respectul fata de timpul carora le este oferit. Dupa ce esti stors, transformandu-te intr-o stafida umana, nimeni pentru care te-ai dat, nu isi va mai aminti de tine. Poate am inteles tarziu sau poate nu am stiut niciodata, dar fiecare om pe care l-ai avut in preajma, sub orice forma, sub orice rol, cred ca ar trebui apreciat chiar daca legaturile dintre oameni au intotdeauna un final. 
In drumul meu nu am stiut niciodata unde voi ajunge, dar am avut mereu un motiv intemeiat sa plec, nu am stiut niciodata ce voi gasi in drum, dar am stiut mereu ce caut. Poate am aflat tarziu ca oamenii sunt imprevizibili, si ca nu vei stii niciodata ce vei primi de la ei, dar stiu mereu ce am nevoie si ce merit.

Nimic nu este mai trist decat faptul ca oamenii din care tu ai facut o prioritate, ei aleg sa faca din tine o optiune.

 P.S: Daca sunt bine? Sunt în multe feluri. Sunt singura, sunt obosita, sunt trista, sunt fericita, sunt norocoasa, sunt ghinionista; sunt un milion de lucruri diferite in fiecare zi a saptamanii. 
Dar cred ca ''bine'' este unul dintre ele.



marți, 4 februarie 2014

Fara titlu.


  
                         I've decided never to fall in love again. It's a disgusting habit.