miercuri, 17 aprilie 2013

Gol de timp



''Deschise ochii. O luna mare şi rotundă îl privea curioasă de la răsărit. Nu mai simţea nimic. Trase aer adânc în piept şi parcă tot nu simţea nimic. Ar fi trebuit să simtă gura de aer pătrunzându-i traheea şi inundându-i plămânii, dar plămânii îi erau şi ei amorţiţi. Anestezie totală! Din partea dreaptă şi cea stângă a lunii răsăriseră doi nori. Le putea vedea marginile argintate apropiindu-se cu repeziciune de lună şi muşcând fiecare din câte un obraz. O muşcătură mică, apoi una mai mare, luna a fost înghiţită, apoi norii s-au devorat reciproc. Din stomacurile lor uriaşe răzbăteau raze albe şi palide de lună, o lună rotundă ca nişte coapse palide şi reci. Parcă le vedea unduindu-se în spatele unui văl negru de mătase subţire. Cu cât se apropiau mai mult, începea să le simtă căldura. Întinse palmele şi le cuprinse trăgându-le mai aproape apoi îşi lipi obrazul de ele. Căldura lor radia în obrazul lui. Era o căldură plăcută şi plină de viaţă, îi simţea pulsul în obraz şi în tâmplă. Îşi lăsă obrazul să alunece uşor în jos apoi urcă iar pe mătasea subţire, îşi lipi buzele de pielea catifelată sau poate tot de voal. Nu reuşea să-şi mai dea seama. Simţi cum căldura se înteţeşte şi viaţa se scurge cu şi mai mare repeziciune. Pulsa în coapse, în şolduri, în abdomen, pe sâni. -Inima ta cântă, ştiai? îi şopti lângă ureche.
-Ce cântă? o şoaptă i se lipise de ureche.
-Cântă despre un apus de soare peste un câmp cu maci. Câtă iubire zace-n vară! Eşti fierbinte ca o zi de august!
Şi s-au scufundat amândoi în lanul acela în care apuneau mii de maci. Pielea ei mirosea a grâu copt şi a mătase, iubirea curgea prin pori, broboane mărunte de rouă. Toţi fluturii aceia care alergau pe sub piele lăsau în urma lor fir subţire de mătase iar firele se lipeau de pielea ei umedă.''