joi, 28 februarie 2013

28 si atat.


Stii de ce cred eu ca purtam mereu alaturi de noi o umbra? Pentru ca trupurile noastre se hranesc cu lumina. Inghit cu fiecare pofta fiecare raza de soare, de luna sau de stele, orice sursa de lumina, in speranta ca intr-o zi le vor creste aripi si vor deveni ingeri. Atunci vor trebui sa fie ele insele o sursa de lumina. In urma noastra ramane mereu un spatiu secatuit de stralucire.
Vantul, el de ce nu are umbra? Pentru ca el nu se hraneste cu lumina ci cu soapte. Iti fura soaptele de pe buze chiar inainte de a fi rostite. Uneori ti le fura chiar si din gand. Soapte si apa. Iti soarbe cu pofta lacrimile si urmele sarutarilor de pe buze. Si crezi ca se satura? Nu! Soarbe roua de pe frunze si dulceata fructelor ramase neculese.

Taci! Nu mai spune nimic! Vantul ne pandeste si asteapta sa fure cateva soapte. Nu-ti spun acum ''Te iubesc'', mi-e teama sa nu-l fure si sa-l aduca altor urechi. Il pastrez doar pentru tine.


Te iubesc - in gand.

miercuri, 27 februarie 2013

Stiu.





,,Am gasit. Stiu. Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi . De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui.
Da, sunt neputinciosa, caci niciodata n-am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa mor ''

   P:S . Iubirea este ca o ceapa cu multe foi. Trebuie sa plangi ca sa ajungi la miezul ei .

luni, 25 februarie 2013

La despartire.



Nu-i cere cadourile inapoi. E atat de meschin. Mai poti rememora fericirea mandra pe care ai incercat-o cand i le-ai oferit? Daca faci asta, n-o sa ramai cu nimic. Nici macar cu amintirile. Acum, poate ca iti vine s-o omori. Si sa te omori si pe tine. Milioane de feluri in care ai putea s-o ranesti. Niciunul dintre ele n-o sa-ti astampere setea. Sa ranesti femeia care ti-a ciopartit sufletul e ca si cum ai bea zeama de varza in desert. Dupa prima inghititura nu-ti va mai fi de ajuns un butoi intreg.
Demnitatea in suferinta pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisa. Ustura si curatza.Nu incredinta prietenilor tai povestea voastra. Ei te iubesc neconditonat si-ti vor face dreptate aruncandu-i vorbe de ocara. N-au fost in patul vostru cand ea-ti furnica spinarea cu o singura atingere. N-au fost nici cand iti lingea ranile provocate de razboaie sau batalii cotidiene. N-au fost in casa sufletelor voastre. S-au invartit in jurul ferestrelor aburinde in spatele carora voi doi erati unul, sarbatorind un Craciun cald. Si atunci? Ce rost au ei?
Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

In definitiv, cu cat vei ridica un zid mai inalt in jurul tau cu atat va fi mai bun cel care-l va sari. In cazul de fata, o alta femeie. Deschide-te oricui, fara oprelisti si curtea iti va deveni curand talcioc. Odata insa, zidul suferintei ridicat, vanatorii de chilipiruri care se vantura prin targurile suferintelor impartasite, se vor fi imprastiat care-ncotro.

Apoi, dupa un timp, va veni o EA, destul de nebuna si vanjoasa, la fel de singura si abatuta ca tine si se va catara pe zid. Pana sus de tot. Si te va gasi acolo in curte, nefacand nimic, si se va uita la tine cum tai frunza la caini si nu mai speri sa fii gasit. Si ziua aia, va fi ziua unui nou inceput:

Pentru ca, de atata tacere vei fi uitat sa vorbesti, de atata liniste vei fi uitat ca poti sa auzi, de atata plictiseala vei fi uitat sa razi si de atata singuratate vei fi uitat ca esti singur si ca asta poate sa se termine. Cateodata pe zid, fata-ti va zambi si se va da jos la tine si-o sa te invete din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o sa te invete: ca peste ceva timp, vei suferi din nou si-o vei lua de la capat, dar al naibii sa fiu daca nu asta ne e scris pe pamanturile astea pe care le semanam ca sa le culegem, o data pe an.

A naibii sa fiu, daca ai nevoie de cineva ca sa suferi si mai apoi sa te vindeci...

Destine paralele.





''Iubito, am imbratisat destine paralele.

Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminare. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.

Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.

Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.

Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.

Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.

Va multumim.  ''

O iluzie.



 ''....E drumul greu, iubito, dar in dorinta se intaraste aluatul inimilor noastre.
Dar ma vei iubi mereu, asa-i, iubita mea ?
Te voi iubi, iti jur pe marginile-mi nesfasiate si oglindite vesnic in toti atomii lumii, voi fi a ta, doar ia-ma .
...Dar cand veneam spre tine erai un vis in spatiu care-ncerca sa curga, dar nu-l lasa difuzia. Erai perfecta toata. Tu intrupai iluzia...

Dar ma iubesti acum, nu ? Mai mult ca niciodata! Clestarul mi-e crapat dar eu a ta sunt..iata. Noi ne iubim, astupa-mi crapatura, repara-mi stralucirea....nu ma poti iubii-n cioburi, nu te poti oglindii in crapaturi de sticla..

(Nu mie mi se-ntampla, nu eu sunt fericitul, imi crapa-n mine pieptul, si uit ce e sfarsitul. Alerg spre perfectiune, spre inima-n jumate, alerg spre negandire, spre negrairi, spre soapte.
Ce rece e deodata aici, intunecime...)''



Dansul incertitudinii.



''...Si apoi am suferit si am aflat ce inseamna singur, si am vazut ca nu este virus, nici boala, e deficienta. Si am pierdut oameni , si am raspuns la intrebari pe care nu mi le-am dorit puse vreodata...Si mi-am construit trepte pentru vise si mi-am batut joc de tot ce nu a fost  vis, si am platit pentru asta si poate voi mai plati..Apoi am naparlit in mare,mi-am spalat sufletul in ea si l-am invelit in nisip ud. Am ranit si am fost ranit si apoi am invatat ca asta nu se termina niciodata ..Apoi mi-a fost dor si am alergat sa mi-l lustruiesc, dar cand ajungeam langa el imi dadeam seama ca nu dorul meu este acolo ci umbra lui.
Mi-am cumparat oglinzi si le-am montat in sufletele oamenilor pe care i-am avut alaturi, si rare ori mi-a placut ce am vazut...Apoi te-am intalnit pe tine , si de fiecare data cand am zis ca esti ''tu'' ai devenit ''ea'' . A suflat vantul peste obrajii mei si s-a facut vara si m-am salvat inca o data cu fiecare vara. Mi-am incalzit oasele ruginite de incertitudini si iar am dansat dansul cu fum si am sa-l dansez in fiecare vara '' 

vineri, 22 februarie 2013

Unde mi s-a ingropat viata?



Da, sunt racita sau gripata, oricum o chestie nasoala care mai si arde din cand in cand , de ma face sa delirez...sa imi delirez visele. Fumul tigarii mele se pierde in aer dar in acelasi timp se agata de buricul degetelor mele . Ceva s-a schimbat abrupt, nu stiu cand sau de ce.  Nimic nu mai straluceste la fel de la o zi la alta, nimic nu mai este relativ, pana si visele isi schimba infatisarea .Visele sunt preacum spermatozoizii, milioane pleaca la drum insa doar un vis ajunge sa fecundeze un destin . 
Caut cu disperare sa ma agat de ceva concret insa spatiul nu mai este deloc la fel, aproape ca viata nu mai are spatiu pentru sine . Totul s-a schimbat, parinti, prieteni...oameni. Totul a luat-o intr-o directie parca de nerecunoscut.
Incerc sa gasesc o portita spre viitor insa prezentul distrus nu ma lasa.

Unii o numesc depresie, eu..nu stiu cum o numesc. Poate doar sunt una din persoanele care mor din cand in cand.

marți, 19 februarie 2013

Prezentul care ingroapa inimi.


''Daca peste zece ani ai fi oarba, dintre toate mainile care iti vor fi modelat sanii, le-ai recunoaste pe ale mele? Daca mi-as apropia buzele de urechea-ti cum am facut-o de atatea mii de ori de-mi spuneai ca se aude marea din gura mea infiorata, oare s-ar mai auzi atunci? Mi-ai mai recunoaste limba fierbinte? Printre toate aromele care iti vor fi bantuit dorintele, ti-ai mai aminti mirosul verde-crud-laptos al trupului meu? Ai mai sti ca degetul care iti scrie apasat pe spate “te iubesc” e acelasi pe care il sarutai hazliu inainte sa-ti pui mana sub cap ca sa te conduca in imparatia somnului?

Dintre sutele de pasi care au batut drumul nocturn de la patul tau in bucatarie si inapoi, i-ai mai recunoaste pe ai mei apasati si stangaci?Spune-mi iubita mea...Mi-ai mai recunoaste oftatul, dintr-o mie, cand imi merge greu? Daca mi-ai pipai pielea stransa-n riduri moi imprejurul jurul cotului ai sti ca sunt eu? Dar rasuflarea mea, amestec de tutun si alcool, pacalita cu vreo cinci lame de guma pentru copii? Ai mai recunoaste icnetele tastelor asuprite de mainile mele in noptile in care te culcai mai devreme? Oare nu sunt eu singurul care ma strecuram in pat fara sa-ti tulbur visele? 

Ce ciudati suntem noi oamenii...Ne proiectam fericirea si dramele in viitor, negand iresponsabili prezentul.Caci daca as accepta prezentul iubito, tu n-ar mai trebui, oarba fiind peste zece ani, sa raspunzi la toate incertitudinile unei iubiri ingropate...Dar cand s-a ingropat iubirea? In prezent iubito...In prezent..''

The End.





            Orice iubire terminata este precum o mahmureala groaznica  pe care te juri ca nu ai s-o mai repeti .

       P.S : Ar fi atat de bine daca ne-am aduce aminte ca in fiecare zi trebuie sa construim amintiri frumoase!

luni, 18 februarie 2013

Drumul spre…nicaieri.




      De ceva vreme am luat-o pe un drum pe care nu am vrut sa merg niciodata. Am incercat sa merg pe drumul drept si lin dar am fost lovita si mi-am pierdut echilibrul. Am cazut si m-am rostogolit pe alt drum. Nu stiu cum am ajuns pe un drum plin de rape adanci si munti inalti. Am inceput sa urc si de fiecare data cand reuseam sa ajung aproape de varf ma rostogoleam de partea cealalta a muntelui inapoi in prapastie. De fiecare data m-am ridicat, m-am scuturat si am mers mai departe, mereu urcand ca sa cad, apoi, in alta prapastie, uneori mai adanca, uneori mai mica. Mereu sperand ca e ultimul munte pana la campie si mereu gasind o alta prapastie dupa el si apoi un alt varf. Tot merg si imi dau seama ca ...am fost creata ca sa fiu încercata? Un produs îl încerci înainte sa-l lasi pe piata, oare asta este si menirea noastra în viata? Ma simt uneori o straina într-un tramvai, calatoare vesnica între statii, pasager între viata si moarte, caraus între corvoada si odihna. Traiesc ca sa invat suficient de mult sa nu ajung sa ma caut de niste marunt in buzunar , si toata rutina si obligatia zilnica îmi omoara dorinta sa traiesc. Traiesc ca sa pot cumpara o casa, ca sa am unde sa dorm, ca sa pot muncii, ca sa pot sa-mi întretin copii pe care nu-i am înca si pe care imi doresc...Traiesc ca sa alerg dupa himerele vietii, sa-mi pot bea surogatul de fericire din paharul oferit de soarta. Traiesc ca sa încerc sa uit ca traiesc si cu toate astea...din pacate traiesc. Traiesc sa imi invat ochii sa nu mai planga si sa imi pescuiesc sufletul din durere. Si raman sa merg....spre nicaieri!



joi, 14 februarie 2013

Eu





''Am fost altfel decât s-a văzut...
Nu oricine-a vrut să mă cunoască.
Iar de unii, care, să mă ştie-au vrut
Eu m-am protejat purtând o mască.



Am iubit pe cine nu m-a vrut
Şi am părăsit pe cine m-a iubit
Am greşit cui nu m-ar fi rănit
Şi-am iertat pe cine n-a greşit

Am găsit ce nu am căutat
Şi am căutat ce e de negăsit
Am crezut în ce n-a existat
Şi de adevăr prea des m-am îndoit.''


vineri, 8 februarie 2013

Ce bine ar fii daca...


Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba daca suntem sau nu pregatiti de-o nenorocire.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar oferi un preaviz sau un avertisment , in care ne-ar spune ca un necaz este pe cale sa ne prabuseasca intregul universul.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba daca e prea devreme sau prea tarziu sau daca e bine sau rau.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar  intreaba daca vom suporta sau nu  sau daca suntem pregatiti sau nu sa pierdem tot ce avem.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba cat de mult depindem de cineva sau cat de lipiti sufleteste suntem de anumiti oameni.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba daca suntem suficienti de puternici sa trecem printr-o perioada de deceptie.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba cat am ras inainte sa ne faca sa planga sau cand ne-am bucurat inainte sa ne arunce in bratele tristetii.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreaba daca meriti sau nu sa fii ranit, batjocorit sau umilit, tradat parasit sau judecat.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba ce am facut bine si ce am facut rau.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba daca suntem pregatiti sa traim intr-un alt loc sau daca suntem pregatiti sa renuntam la vise sau la drumul ales atunci cand viata isi schimba brusc directia de mers si te smulge din locul in care sufletul tau se simte ca acasa.
Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba cate am sacrificat pentru a avea un ceva, atunci cand te pagubeste de tot ce ai agonist.
Ce bine ar fii daca viata te-ar intreba cat de fericit ai fost sau daca ai fost vreodata inainte sa te condamne la nefericire.
Ce bine ar fii daca viata te-ar intreba daca ai apucat sa traiesti sau daca ai apucat sa iti traiesti o parte din vise.

Ce bine ar fii daca viata ne-ar intreba....Insa nu, viata nu ne intreaba niciodata nimic, nu tine cont de cine esti sau de ce ai facut bine sau rau. Ea doar iti da un test de supravietuire, o lovitura si te lasa sa te descurci.
Tot ce iti ofera viata sunt sub forma de lectii, unele mai blande altele mai dure. Cert este un lucru : nu vom stii niciodata unde vom ajunge sau cat ne vor schimba loviturile primite.

Viaţa, drumurile, loviturile si oamenii ei, te pot îndeparta sau te pot apropia de tine... totul tine doar de alegeri.
.

luni, 4 februarie 2013

Asa sunt eu.



           Am crezut o vreme in ceva. Am crezut ca pot fi acel om ce poate schimba totul prin bunavointa si iertare, insa ajungi la un punct in care realizezi ca nimic nu se poate schimba.

           Chiar si cea mai sincera opinie poate fi gresit receptata de cel ce nu vrea sa vada decat printr-o perdea de fum. Fumul ii distorsioneaza perceptia, lucrurile nu pot fi intelese asa cum sunt si asa cum i le arati, ci doar asa cum mintea-i le poate ticlui.

            Obisnuiam sa cred in oameni, fara prea mari incercari, fara prea mari probe, obisnuiam sa ofer incredere, mizand pe constiinta din fata mea(asociata cu a mea, rezultatul era unul asemanator - constiinta curata - stiu,oamenii sunt diferiti, dar inocenta mea m-a facut sa-mi doresc sa-i vad ca si pe mine).                
        Obisnuiam sa ofer, pentru ca imi place sa darui. Stiu, nu e corect sa astepti ceva in schimb, daca darui din inima, o faci pentru ca asta te implineste. Si totusi... Doar atunci ma iubesti? Doar asa ma poti percepe? Ca si cel care iti ofera, neconditionat? Tu, ce faci? Nu-mi darui la fel, pentru ca nu stii, fiecare simte si ofera diferit, dar daruieste-mi sincer, dar arata-mi ca exist, nu ma uita in coltul camerei goale, doar pentru vremurile negre.
     O sa iubesc si de acum, o sa darui si o sa invat din greseli, o sa-mi amintesc zambetele, dar nu voi uita in totalitate nici lacrimile. Pentru ca asta sunt si nu are rost sa ma ascund. O sa iert si o sa-mi curat inima de naduf, o sa ma iert intai pe mine, ca sa-i pot ierta pe ceilalti, o sa-mi cer iertare cand o sa gresesc si o sa ofer o opinie sincera, atunci cand mi se va cere. Voi incerca, insa, cu stradanie, sa nu repet greselile. Voi incerca sa deschid ochii mai atent, sa imbratisez mai multe inimi curate, iar pentru clipele in care voi constata, la final, ca ma voi fi inselat iar, o sa renunt inainte de a fi prea tarziu. 

Si totusi, uneori e preferabil sa ma reduc la tacere, sa inchid portile si sa astept semnul, semnul care-mi va spune incotro sa alerg iar