miercuri, 8 decembrie 2010

Suflet macinat, incercat de simtiri.

 
 Ma ineaca renasterea dorului de litere, ma aplec peste marginea alba a foii, iar printre degete imi aluneca amalgame de sensuri ale cuvintelor pe care as fi vrut sa le expun. Incep sa adun din mine sfarsitul unei stari de regret. Tot interiorul meu se simte fara vlaga si imi privesc mainile cu teama, pentru ca sunt secate de putere si cuvintele se lasa scrise cu teama. De peste saizeci de ore nu am inchis ochii pentru ca am vrut sa caut intrebari, raspunsuri...am incercat sa ma regasesc in mine. M-am ratacit nu stiu pe unde, dar drumul spre mine e sfant si nu pot uita cine sunt. Am cautat sa ma reintregesc, pentru ca cineva din drumul meu a incercat sa ma defragmenteze in mii de bucati pline de durere,  am ramas doar cu un chip rece cu zambete de-mprumut. Incerc foarte greu sa imi controlez tremuratul mainilor, vreau sa duc pana la capat un prim peisaj al sufletului meu. Am ramas cu un trup ars de dezamagire, dar inca sper ca cenusa lui va renaste si va fi gata de un alt decor. Inca am speranta ca atunci cand cortina se va ridica, nu voi mai intalni scursuri si rebuturi, veniti cu setea de-a stoarce tot ce incerc acum sa readuc in mine. Am parasit scena unde mi-am jucat rolul cel mai prost, rolul actorului fara ratiune, rolul actorului secund a carei privire era mereu topita de timp, prin picaturi mult prea reci. Am parasit acest rol pentru ca pot fi ceva din ce ar fi trebuit sa fiu, pot fi EU. Acest rol, m-a lasat cu un mare gol in mine....sau poate chiar m-a lasat fara mine, dar stiu ca in timp va ploua cu picaturi de lumina in sufletu-mi ce zace trist. Zilnic m-am hranit cu frimituri de stele, din care am format amieze de vise, stiind ca in fiecare dimineata voi prinde rasaritul in palma, urmand o zi in care ma apropii de sfarsitul luptei ce ma topise aproape de tot. Am ramas cu gustul amar al multor vise neimplinite , vise maturate de ape, scaldate de valuri si secate de veacuri. In mine zace tacearea ce sparge linistea care scoate la suprafata multe cuvinte ce se vroiau rostite. Cu timpul, gandurile-mi crispate or capata mai multe aripi ce vor duce la rostire, iar chipul meu nu va mai fi plans de atatea lacrimi depozitate pe acelasi altar de-o viata. Acum vreau sa strig launtrului meu sa adune plangeri ce zac in mine si sa-mi trimit inima sa picteze chip de apa pentru momentul in care totul va fi ars de flacara aprinsa din jarul amintirilor. In tamplele-mi albite de vreme, te parasesc, tristete, pe veci. Iar eu, cu ochii inchisi, raman sa simt cum urla in mine veridicul strigat al vietii...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Atunci cand cortina se va ridica, nu vei gasi scursuri sau rebuturi, ci oameni calzi ce te vor astepta cu bretele deschise. Te vor tine de mana pe tot parcursul renovarii si iti vor reda increderea de sine.

Nuante de gri spunea...

Din pacate oamenii aia calzi de care tu vorbesti sunt doar in basme.